POEMAS / POEME DE AURORA CIUCA
[1]
Segundos de arena
Aquellas mañanas
que inventaron el tiempo
eran del color de la arena
tostándose al sol,
dividida en círculos
protegidos por obeliscos
susurrando secretas convenciones
entre el sol y la luna
entre la tierra y el mar.
Luego, otras mañanas,
aprisionaban el desierto
en jarrones de alabastro
calibrando su flujo
con cada hilo que huía de sus garras,
en un interminable giro
reloj de arena celeste, terrestre
nunca librado
de la tirana perfección.
Y esta mañana
medimos nuestro paso
por el desierto prístino
con erráticos segundos de arena,
sin saber que el tiempo se oculta en nosotros,
pobres viajeros por la eternidad,
condenados a buscar
nuestras propias pisadas...
Secunde de nisip
Diminețile-acelea
care inventau timpul
aveau culoarea nisipului
copt în soare,
împărțit în cercuri
păzite de obeliscuri
ce șopteau misterioase convenții
dintre soare și lună,
dintre pământ și mare.
Apoi, alte dimineți,
au încătușat deșertul
în vase de alabastru
măsurându-și curgerea
cu fiecare fir evadat din strânsoare,
într-o nesfârșită răsturnare
a cerului și-a pământului clepsidrei
niciodată eliberată
de tirania preciziei.
Și-n dimineața aceasta
ne măsurăm trecerea
prin deșertul primordial
cu sacadate secunde de nisip,
neștiind că timpul e-ascuns în noi,
bieți pelerini prin eternitate,
condamnați să ne căutăm
propriile urme...
[2]
El arca
De la madera de mi cuna
construí mi arca,
para llevarme sobre la ola del gran diluvio de la vida
revelado por signos
en mi nacimiento
cuando deseaba otro mundo
y gritaba que yo era un desacierto
cuando mi llanto se convirtió en el de mi madre
que no quiso darme a luz
porque no me conocía sino por
los clavos del dolor que desgarraban su carne...
De la madera de mi cuna
construí mi arca,
para cobijar mis sueños futuros
de amor, de lágrimas y
de insomnio, y silencio y plenitud,
todos de dos en dos
y de los voladores solo siete
pares
como estaba escrito entonces
cuando Dios aún enviaba misteriosos signos
a los suplicantes
antes de alzarlos a la luz...
Arca
Din lemnul leagănului meu
mi-am făcut arca,
să mă poarte pe valul marelui potop al vieții
anunțat prin semne
la nașterea mea
când îmi doream o altă lume
și strigam că sunt o greșeală,
când strigătul meu devenise al mamei
care nu voia să mă nască
pentru că nu mă cunoștea decât după
cuiele durerii care-i sfârtecau carnea...
Din lemnul leagănului meu
mi-am făcut arca,
să-mi adăpostească visele viitoare
despre dragoste, despre lacrimi și
nesomn, despre tăcere și rod,
toate câte două
și numai din cele zburătoare câte șapte perechi
așa cum a fost scris atunci
când Dumnezeu încă trimitea tainice semne
celor rugători
înainte de a-i înălța în lumină...
[3]
Granizo
¿Qué puedo hacer, Señor,
con todas estas lágrimas punzantes
que se convierten en granizo
agitando los iris,
extrañas flores
en el jardín de la luz...
dime
dónde refugiarme
cuando del escondite bajo mis párpados
hayan desaparecido las bailarinas de Degas
y los árboles de Manet
y todos los colores
se derraman
en las mejillas apagadas del ensueño?
Grindină
Ce să fac, Doamne,
cu toate lacrimile astea ascuțite
care se transformă-n grindină
răscolind irișii,
ciudate flori
din grădina luminii...
spune-mi
unde să mă adăpostesc
când din refugiul de sub pleoape
au dispărut și balerinele lui Degas
și copacii lui Manet
și toate culorile
curg torențial
pe obrajii nefardați
ai reveriilor?
[4]
Olvídame, flor de nomeolvides
Y, olvídame, flor de nomeolvides,
ya no soy la mujer-mariposa
de tu mañana floreciente...
solo un ala me queda
como un hilo amarillo
retorcido bajo la lluvia de tinta...
Y olvídame, flor de nomeolvides,
ya no soy la mujer-vuelo
de tu cielo de mediodía...
solo me queda un ala
bajo la que llevo
recuerdos sin censura...
Y olvídame, flor de nomeolvides,
ya no soy la mujer-rayo
de la noche de tu día...
solo me queda un ala
y lo llevo al altar
tallado en la luz seca
de la eternidad...
Uită-mă, floare de nu-mă uita
Și, uită-mă, floare de nu-mă uita,
nu mai sunt femeia-fluture
din dimineața înfloririi tale...
mai am doar o aripă
ca o galbenă filă
răsucită sub ploaia cernelii...
Și, uită-mă, floare de nu-mă uita,
nu mai sunt femeia-zbor
din cerul amiezii tale...
mai am doar o aripă
sub care-mi port
amintirile necenzurate...
Și, uită-mă, floare de nu-mă uita,
nu mai sunt femeia-rază
din noaptea zilei tale...
mai am doar o aripă
și-o conduc spre altarul
cioplit în lumina uscată
a veșniciei...
[5]
Señales
me resentí de que no me dieras una señal
cuando te lo pedí, Señor,
cuando me arrojé
al abismo de la desesperación
desde el más alto acantilado tarpeyano
de mi impotencia...
Te rogué, Señor, que me mostraras el camino,
calmando la tormenta de arena
que me alejaba de mí misma,
con un dedo, un solo dedo,
como Tú diste vida a Adán
en el fresco de Miguel Ángel...
y solo ahora comprendo que me respondiste,
como Tú lo crees, Señor,
con el silencio profundo de tus signos
asentados en el centro de mi desesperación y de mi errancia
en forma de cruz, o de pan,
como una espina...
Semne
m-am supărat că nu mi-ai dat un semn
atunci când am cerut, Doamne,
atunci când m-am aruncat
în prăpastia disperării
de pe cea mai înaltă stâncă tarpeiană
a neputinței mele...
te-am implorat, Doamne, să-mi desenezi calea,
domolind furtuna de nisip
care m-a rătăcit de mine,
cu un deget, unul singur,
așa cum l-ai însuflețit pe Adam
în fresca lui Michelangelo...
și-abia acum realizez că mi-ai răspuns,
așa cum crezi tu, Doamne,
cu tăcerea profundă a semnelor tale
așezate-n miezul disperării și-al rătăcirii mele
în formă de cruce, în formă de pâine,
în formă de spin...
Aurora Ciucă, poeta rumana, es autora del poemario Segundos de arena- Secunde de nisip, libro que está publicado en español en abril de 2025 (Ed. Círculo Rojo).
Ver más información sobre Segundos de arena de Aurora Ciucă:
